🌱 Cum si cand m-am intors la credinta. Ce am aflat eu despre Dumnezeu?🌱


In familia mea nu s-a mers in fiecare duminica la biserica si nu imi amintesc sa se fi tinut post sau sa se aprinda candele prea des. In schimb, numele Domnului era in fiecare zi in casa noastra!

Ce-i drept, uneori servea ca descarcare a nervilor parintilor mei, carora, eu impreuna cu surorile mele le cam dadeam de furca asa, ca toti copiii.


Am fost invatata rugaciuni pe care le spuneam cu drag si am mai fost invatata ceva: sa cred mereu in Dumnezeu! Lucru pe care nu l-am facut intocmai.

Dumnezeu era in inimile noastre fara ca noi sa facem vreun efort. El doar exista. Fara vreo regula anume.
Asta a fost in primii ani de viata cand inca eram destul de mica si nu cunosteam prea multa lume. Apoi lucrurile s-au schimbat. A urmat “marea integrare in societate”. Intrarea la scoala.


Totul cred ca a inceput in timpul orelor de religie. In primul rand pentru ca elevii care nu erau de religie crestin-ortodoxa se puteau absenta de la ora pe cand restul trebuiau sa ramana, lucru care nu mi s-a parut tocmai corect si in al doilea rand pentru ca in acest fel s-a creat prima separare la nivel de colectiv.

Intelegeam ca suntem diferiti dar nu intelegeam de ce. Si nimeni nu explica. Era un subiect tabu asa ca mi-am zis: asta nu-mi miroase a bine!

Treptat, in mine s-a nascut samanta numita- INDOIALA.
Ca orice copil curios am inceput sa imi pun intrebari. Ma gandeam eu, cu mintea mea de copil, cum se poate ca acelasi Dumnezeu sa adune la un loc oamenii ca mai apoi sa ii imparta pe diferite religii. Cred ca aici nu mai este nevoie sa mentionez ca nu a existat nicicand o mai mare tema de dezbarere decat cea a religiilor, asa ca nu voi insista prea mult.


La orele de religie, povesti peste povesti. Unele dintre ele imi pareau chiar infricosatoare pe cand altele ma incantau. In aceste povesti ba Dumnezeu era bun si iertator ba era de temut si judecator. La fel de infricosator a fost si sa aflu ca la ora de religie se pun note.
Pe parcursul anilor, pana in clasa a-8-a (pentru ca apoi nu am mai trecut pe la ora de religie), am aflat despre Dumnezeu: ca este infricosator, de temut, preaputernic si milostiv si ca trebuie sa facem voia lui desi nu imi era prea clar care este voia lui.


Aflasem despre noi oamenii ca suntem slugile lui Dumnezeu, ca suntem pacatosi, nevrednici si robi. Ca ar trebui sa fim umili, si sa ne curatam pacatele prin post si mers la biserica. In mare, cam asta era in capul meu pe atunci.


Insa, cumva instinctiv, ori de cate ori auzeam aceste cuvinte parca in mintea mea se adunau stoluri de pasarele facand zarva mare si nu mai eram atenta la ora. Ma trezeam abia la sfarsit cand se spunea Tatal nostru sau Crezul. Momentul acesta imi placea nespus de mult chiar daca uneori ma mai hlizeam si imi zburda mintea departe.


Tot prin clasele primare, am inceput sa mergem la biserica impreuna cu clasa. Se spunea ca este important sa mergem caci Dumnezeu a spus: ” lasati copiii sa vina la mine”. Si am mers.
Acolo, am vazut oameni stand cand in picioare, cand in genunchi insa mereu cu capul plecat. Pareau a fi pedepsiti. Oamenii erau in mare parte tristi si indurerati. Faceau fel de fel de cruci si fel de fel de plecaciuni. Pe alocuri suspinau.

In biserica era destul de intunecat iar in aer plutea o atmosfera apasatoare imbibata de mirosul de lumanari calde si tamaie.

Per total, nu vroiam sa fiu acolo drept urmare, ma puteai gasi cu usurinta in spatele bisericii unde, impreuna cu alti copii “cuviinciosi” ne tineam de fel de fel de prostii. Parca vroiam sa mai alungam din tristetea celor aflati in randurile intai.


Inaintand in varsta parca nu imi mai sedea frumos in spatele bisericii si usor usor ma apropiam de cei aflati mai in fata. Parca ceva, ceva, imi placea mie insa dupa maxim 30 de minute simteam ca nu mai am aer si parca ma apasa toata atmosfera si tristetea celor din jur. Ma simteam obosita, asa ca mai ieseam din cand in cand la aer si intram iarasi uitandu-ma tot mai des la ceas.
Dupa terminarea clasei a-8-a am mers tot mai rar la biserica. De fapt, mergeam doar de Sfintele Pasti caci atunci puteam sa ne hlizim in voie, ascunsi prin multime.

Din cand in cand vreo baba deranjata ne apostrofa si ne gonea afara. Uneori si popa striga din fata sa facem liniste. Ce nu stia popa era ca nu intotdeauna eram noi galagiosii. Ne mai inghionteam noi si mai scapam cate o vorba mai tare dar cele mai inraite in discutii erau chiar distinsele doamne care, ce credeti? Se gaseau si ele la biserica caci doar asa se mai intalneau si ele si aveau multe de povestit.


Ce nu mi-a placut la orele de religie si la biserica? La biserica nu mi-a placut ca oamenii pareau sa vina din datorie si nu din dorinta. Nu veneau cu bucurie ci cu umilinta si supunere. Pentru ca oamenii, inclusiv copiii erau numiti pacatosi cand de fapt noi, copiii, abia incepusem sa scoatem capul in lume. Ca eram invatata sa fiu umila cand sufletul imi spunea ca in realitate eu sunt minunata. Ca in zilele cu menstruatie fetele nu aveau voie sa intre in biserica iar asta te facea sa te simti murdara. Ca se promova supunerea femeii in fata barbatului. Ca mamele nu aveau voie sa asiste la botezarea pruncilor lor si multe alte reguli pe care le-am gasit lipsite de iubire.

La orele de religie, inafara de faptul ca se puneau note, nu imi placea ca eram obligati sa participam. Chemarea aceea de care se tot vorbea nu exista. Eu nu am cerut sa fiu in religia asta. Parintii mei au ales. Mi se parea normal sa fiu intrebata daca vreau sa particip sau nu. Notele ne fortau sa fim cat mai atenti. Ca la orice alta materie.


Pe parcurs am inteles ca atat religia cat si biserica nu aveau nicio legatura cu Dumnezeu si ca multe dintre reguli au fost create de catre om. De ce? Pentru a tine omenirea in rusine si in supunere. Pentru a-l faca pe om sa creada ca este mic si neinsemnat. Pentru a fi mai usor de manipulat.


Usor, usor incepusem sa fiu suparata pe Dumnezeu.
Imi amintesc ca uneori, seara la culcare, plangeam foarte tare din motiv ca nu intelegeam sensul vietii. Nu intelegeam cum Tatal Ceresc putea fi si bun si rau si ma simteam trista si confuza.


Ca rezultat, nu am mai mers la biserica. Dar nu a fost numai asta. L-am asociat pe Dumnezeu cu credinta. Am inceput sa ma indepartez si de religia mea si de Dumnezeu si de credinta.


Nu intelegeam cum oamenii pot crede atat de tare in ceva scris tot de catre oameni si nu intelegeam de ce suntem divizati in mai multe religii desi este doar un Dumnezeu.
Cu toate acestea mi-am promis ca voi cauta adevarul.


In momentele in care vroiam sa ma apropii de Dumnezeu citeam rugaciuni. Dar imi placeau numai cateva. Nu puteam citi un acatist pana la capat fie pentru ca era ingrozitor de lung, fie pentru ca la sfarsit (asta daca reuseam sa imi adun gandurile imprastiate si sa il termin), imi lasa impresia ca sunt un fel de unealta pe care o detine fierarul dar prefera sa o tina atarnata in cui. Mai pe scurt: nefolositoare. Desigur, saream destule randuri si inlocuiam cuvintele care nu imi placeau.


Au trecut ceva ani de atunci. Ani in care am vrut sa imi formez propria conceptie despre Dumnezeu. Vroiam sa aflu adevarul. A fost si bine a fost si rau. A fost bine pentru ca m-am gandit la Dumnezeu ca la un bun prieten care ma ocroteste. A fost rau pentru ca faceam asta numai cand dadeam de greu. In ambele situatii El ma ghida de fiecare data. Iar asta a fost un semn bun.


In momentele in care vroiam sa ma rog observam ca nu stiu cum sa o fac. Nu retinusem nimic din rugaciunile citite si nu gaseam cuvintele potrivite. Mi-am dat seama ca nu ma invatate nimeni cum sa ma rog.

Intr-un moment de mare nevoie am vrut sa vorbesc cu Dumnezeu si sa stiu ca ma asculta dar nu stiam cum sa fac asta. Atunci Dumnezeu mi-a spus: “fa-o cu cuvintele tale”. Si asa a fost. Am invatat sa ii vorbesc exact ca si unui prieten. Fara cuvinte mari si pompoase. Fara preamarit, preaputernic sau mai stiu eu cum. I-am vorbit exact cum aveam nevoie sa ma exprim.


Iata ce am aflat eu legat de religie si mie personal mi-a adus linistea si intoarcerea la credinta.
Am aflat ca religia nu are nicio treaba cu credinta. Ca nu Dumnezeu ne-a divizat ci oamenii au cautat refugiu dupa realitatea pe care au inteles-o ei. Ca biblia contine un mare adevar si doar cei care au inima curata si deschisa il pot vedea. Ca nu suntem pacatosi ci toate experientele noastre sunt suma a ceea ce vrem sa experimentam noi. Ca Dumnezeu nu ne pedepseste ci el ne da intotdeauna ceea ce ii cerem. Si uneori nu stim ce si cum sa cerem.

Ca judecata de apoi singuri ne-o facem. Ea nu exista.

Ca avem liber arbitru si ca suntem creatori.
Ca vizitele saptamanale la biserica, cu orele, nu te fac mai credincios.
Ca nu suntem robi, pacatosi si neputinciosi.
Si am mai aflat ca nu toti preotii au menirea de a fi preoti.
Dupa ce am inteles toate acestea, am inceput sa am mai multa incredere in Dumnezeu. Insa asta nu a fost tot.
Cand m-am intors eu la Dumnezeu?
Dupa ce am atins fundul sacului.

Se spune ca atunci cand ajungi jos nu prea mai ai unde sa te duci decat in sus. Si asa a fost.
Dupa ce am ramas eu cu mine si m-am intrebat: incotro acum, abia atunci am simtit ca parti din mine lipseau. Mi-a luat ceva timp sa le pun la loc dar am aflat adevarul. Adevarul meu, bineinteles.
In adevarul meu Dumnezeu poate capata orice nume simt eu ca i se potriveste si cu care eu rezonez. Acest Dumnezeu mi-a dat liber arbitru. Eu nu ma aflu in slujba lui. Eu ma aflu in slujba mea. Acesta slujba, eu mi-am ales-o si am ales sa o fac cat pot eu de bine.
Acest Dumnezeu, numit si tata, m-a faurit dupa chipul si asemanarea lui, deci eu la randul meu sunt Dumnezeu.

La facerea mea, El a pus samanta cunoasterii in mine ca eu sa o descopar urmand calea lui. Aceasta cale nu duce intotdeauna la biserica sau la cartea cu rugaciuni. Duce la mine. Caci in mine e samanta. In mine e puterea si iubirea. Iar samanta cunoasterii e iubirea. Dumnezeu e iubirea desavarsita.


Acum ca m-am intors la El si acum ii pot vorbi cu inima deschisa caci El nu ma cearta, el doar ma asculta ca un tata si ma ia de mana cand singura nu pot si ma indruma. Imi arata calea dar nu ma obliga sa o aleg. El doar mi-o arata si eu decid daca pasesc sau nu. Si daca nu vreau sa pasesc El nu ma pedepseste ci ma lasa sa ma pregatesc si sa pornesc cand consider eu.
Ma ia de mana si imi spune:
“Cand nu stii de unde sa incepi, porneste din inima ta. Ia o samanta si fa-o sa rodeasca caci tu esti creator!”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *