Despre asteptarile parintilor. Ce nu stiu parintii iar copiii nu au curajul sa rosteasca


Tags:

Toti avem nevoie de aprobare, la un oarecare nivel.


Totul incepe inca de cand suntem mult prea mici ca sa ne aducem aminte si crestem cu obiective mai mult sau mai putin definite.
In orice caz, crestem. Cei mai multi dintre noi crestem cu o dorinta arzatoare de a ne multumi parintii, ca ei sa fie mandri de noi. Asa ne spunem…

Si ne avantam in lume cu aripile ciuntite de mult si ne incepem zborul.
Un zbor anevoios spre cautari zadarnice si vise efemere. Cautari ce nu ne apartin si nu ne definesc pe noi.
Zborul nu ne este lin. El este incarcat cu toate esecurile, tristetile si visele spulberate ale parintilor nostri. Le caram dupa noi si ne mulam pe ele ca o extensie a unor dureri acute.

Toti parintii vor sa isi vada copiii impliniti si realizati. Sa reuseasca in viata. Nu-i asa? Asa ne spun: sa faceti o cariera, sa invatati o meserie, sa va luati si voi o casa, un loc de munca bun, ca viata este grea!

Si uite asa plecam de acasa cu umerii incarcati de proiectii care ne promit fericirea. O cautam zadarnic caci nu ne-au spus unde sa o gasim. Ne dam de-a rostogolul printr-o societate prea putin pregatita sa reuseasca si totusi noi vrem sa reusim. Ca sa ne bucuram parintii. Sa fie mandri de noi.

Apoi esuam. Odata. Inca o data. Unii renunta de tot pe cand altii tot incearca. Unii cu succes altii in zadar.
Cati dintre noi nu am dat gres si nu am avut curaj sa le spunem parintilor de teama ca ne vor spune: ne-ai dezamagit!
Sau poate nu o vor spune, dar noi stim ca asa este.
Sau: nu esti bun de nimic! Sau mai rau: nici sa nu mai treci pe acasa!

Cati dintre noi nu am inghitit in sec atunci cand de partea cealalta a telefonului s-a auzit intrebarea prea rar auzita si prea pe fuga, de parca le-ar fi frica de raspuns : cum esti?
Iar noi parca am vrea sa le spunem ca nu suntem prea bine dar nu avem curaj!
In parte pentru ca nu vrem sa ii suparam, ca au si ei grijile lor dar in cea mai mare parte, nu vrem sa ii dezamagim. Nu vrem sa auzim suspinul de pe urma care spune: stiam eu ca n-ai sa faci nimic.

Multi copii au plecat in strainatate “sa faca bani” sau “sa isi faca un rost” .
Cei mai multi nu au reusit desi parintii lor cred ca da. Cei mai multi sunt slugile aceluiasi sistem doar ca ceva mai civilizat. Parintii insa nu stiu asta pentru ca nu li se spune.
Pentru ca apoi copiii s-ar simti criticati.
“Cum nu ai putut si tu sa pui un ban deoparte? Ia uite cutare…sau cutare….
Dar ce ai facut in atata timp?”

Si noi, copiii tacem! Ne e rusine sa spunem ca mare lucru nu am realizat. Ce am facut atata timp?
Socotesti si iti dai seama ca esti la varsta la care unii au afacere, casa si masina iar tu abia incepi sa te gandesti la asta. Iti dai seama ca ai primele riduri pe fata desi cand te uiti dimineata in oglinda iti spui ca sunt riduri de expresie. Si iti dai seama ca de mult nu ai mai ras cu pofta.

Oh! Dar cu ce sa incepi? Ca parca nu ai vrea sa-i amarasti. Mai bine nu le spui nimic.
Ce facem noi, copiii dupa ce plecam de acasa?
In primul rand incercam sa ne acomodam intr-o lume pentru care nu am fost crescuti.
Intr-o lume in care multi oameni nu stiu ce vor iar noi ne simtim pierduti. In care nu stim cine suntem cu adevarat dar stim ca vrem sa reusim.

Baliverne! Cu de-astea nu faci mare treaba !
Hai mai bine spune-le ca vorbiti alta data.

Sau mai bine, mai bine fa altceva: mai bine spune-le ca stii deja parerea lor si spune-le s-o strige tare sa fie siguri c-o auzi. Spune-le ca din suspine nu ti-a fost clar, n-ai inteles.

Si spune-le ca nu le datorezi nimic. Nimic mai mult decat atat:
Voi m-ati dezamagit pe mine. Voi!
Voi cei care asteptati sa va raspund ca duc o viata minunata. Voi cei care vreti sa fiu ceva ce voi n-ati fost vreodata !
Voi care ati ucis tot ce a fost mai bun in mine in prima zi cand mi-ati spus ca nu sunt bun de nimic.
Voi care ati fugit de cuvinte si v-ati imbracat cu tristeti pe care eu le car si-acum. Mi le-ati pasat ca pe un cufar cu comori.
Voi care sunteti plini de frici dar vreti ca eu sa fiu curajos. Vreti s-ajung mare desi mi-ati spus in fiecare zi: esti mic, esti mic, tu nu poti!
Voi care vreti sa reusesc desi mi-ati spus: ce stii tu? nu stii nimic!
Voi care m-ati imbratisat prin somn si mi-ati spus rar, prea rar ca ma iubiti.
Voi care m-ati certat la orice incercare si va mirati de ce n-am reusit.
Voi care vreti sa fiu tot ce nu ati fost vreodata dar eu vreau doar ca sa fiu Eu.
Nu va datorez nimic!

E dureros? Nu mai dureros decat incercarile mele de a zbura cu aripile frante.

Ce mai asteptati acum cand stiti ca nu veti primi nimic? Nimic mai mult decat pe noi. Iar noi suntem voi!
Asta vrem sa le spunem parintilor! Ca de fapt nimeni nu a esuat pentru ca nimeni nu a ajuns cu adevarat sa reuseasca.

Si tot ceea ce suntem sau nu suntem, este de fapt suma a tot ceea ce ne-au transmis ei. Cu voia sau fara voia lor. Iar noi le-am luat pe toate de bune si-acum le cernem dar mult e de cernut.
Si-apoi, de suntem norocosi, ajungem si la noi. Iar asta e deja ceva.

Daca v-am dezamagit, de fapt v-ati dezamagit pe voi. Daca nu va mandriti cu noi de fapt nu va mandriti cu voi. Caci noi suntem plamaditi din voi.

Ce ordine nefireasca a lucrurile. Crestem ca sa ne dam seama cat de mici suntem, ca mai apoi sa stim c-am fost dintotdeauna mari.

Noi va iubim nespus de mult, noi va iertam si va purtam in suflete ca pe icoane.
Noi va continem in trup si sange si nu ne delasam de voi.
Noi va iubim caci noi suntem voi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *