Am uitat ceva? Verific in ordinea prioritatilor: am luat cheile, portofelul, telefonul, abonamentul pentru transport si…si parca simt ca am uitat ceva.

Plec linistita totusi…poate mi s-o parea. Dar nu mi s-a parut. Imi dau seama imediat ce ajung in dreptul autobuzului si nu pot urca pentru ca, ghici ce?
Am uitat masca!

Dap! Chestia aia decorativa, din material mai mult sau mai putin moale, mai mult sau mai putin scumpa, care te protejeaza si nu prea si in care poti injura linistit printre dinti.

Uff! Ma intorc repede acasa sa o iau. La naiba! Urmatorul autobuz vine peste 17 minute dar cu-i ii pasa?

Asa-i ca aveti si voi masca? Aveti! O cautati si voi disperati, bajbaind prin geanta, inainte de a urca in autobuz, metrou, tramvai? Imi pare ca da.
Si asa-i ca e fain sa va aratati coltii stiind ca oricum nu-i vede nimeni?

Ma intorc in fuga in statia de autobuz, ajung aproape la timp si urc grabita. Respir sacadat….era cat pe ce sa il scap si pe ăsta.

Caut cu privirea incetosata printre lentilele aburite si gasesc un loc liber. Ma asez.

E al naibii de cald. Parca tocmai anul ăsta, in ciuda, Bruxelles-ul incinde asfaltul mai ceva ca un cuptor. Ori mi s-o parea mie. O fi de vina si lipsa aerului conditionat…

Ma cuprinde un vartej, ameteala ma moleseste si parca respiratia mi se opreste la fel ca in vremea aia nasoala rau cand atacurile de panica ma pandeau la tot pasul.

Dau masca la o parte mai mult ca sa las amintirea sa plece si trag aer puternic. O fi nimerit in plamani? Pare ca respir in gol…

Din fericire imi revin repede. Ma simt ceva mai bine si totusi ceva nu e bine deloc.

Priviri pline de critica ma sageteaza, gata de atac.
Oh! Gata de atac sunt si eu, insetatilor de revolta, dar n-ati nimerit azi la mine. Azi stau in tribune.

Imi pun masca inapoi pe fata si le urez ” numai bine” pe limba mea moldoveneasca din topor. Ei isi vad de treaba in continuare, impacati.

Are si masca asta rolul ei, imi zic. Ne ascundem dupa ea ca un copil dupa fusta mamei.

Imi vin in fire si ma intind pe spatarul scaunului, acolo unde capul mi se bațâie ritmic facandu-mi gandurile terci.

Ma uit la fiecare, pe rand. Sunt tristi majoritatea dintre ei. Nici de as vrea tot n-as avea cu cine sa ma cert. Ii vad obositi. Nu de caldura si nici de virusul asta nabadaios.


Unii sunt obositi de viata, altii au capitulat de mult pe cand altii, altii ar vrea ca si mine, sa isi dea mastile jos.

Vad in fata mea un barbat caruia ii curge transpiratia pe fata. Hm, acesta-i razboinicul, imi zic. Lupta baiete, lupta dar vezi, cand suna trambitele sa fii in tabara potrivita, altfel e vai de tine.

Ma uit la ei si gasesc ca unora le sade bine.
In stanga mea vad o femeie trecuta de 40 de ani, sau cel putin asa vad eu acum, cu ochelarii mei aburiti.
Are aerul acela de tristete acunsa intr-o grenada. Era menit sa faca bum dar s-a stins din cauza lacrimilor inghitite in sec.

Masca asta, a fost acolo din totdeauna, asa- i? O intreb, pe sub masca mea patata de ruj rosu, de zilele trecute.

Isi intoarce privirea spre mine, de parca m-ar fi auzit. Pare ca vrea sa imi zambeasca, cu ochii mijiti ori o fi mioapa ca si mine. Ce mai conteaza…

Statie. Opreste autobuzul. Un tanar urca in graba. La gura tine mototolit un tricou cu care isi astupa singurele cai de respiratie: nasul si gura.
Mare scofala! Lasa ca mai respira si maine. Azi sa faca bine sa urce cu masca in autobuz!

O femeie traversata de riduri ” de expresie ” striga la sofer: “Monsieur, il n’a pas son masque!!”

Calm, doamna, ca a vazut si el. De asta nici nu a pornit. Acum asta-i preocuparea principala a soferului, inafara de a te transporta pe dumneata ca pe o sardina, bineinteles.

Cineva, ceva mai generos, scoate o masca din geanta, la fel de mototolita ca si tricoul lui si i-o ofera.

Doamna cu pricina se linisteste si ii face semn soferului ca e ok. Acum poate sa porneasca.

E OK pe naiba, ii zic, tot pe sub masca. Tot printre dinti.
E ok pentru tine ca ai reusit inca o data sa iti ascunzi nefericirea prin cuvinte taioase, sub o masca.

Autobuzul asta e mai ceva ca o scena de teatru. Sunteti mascati asa cum va vine fiecaruia cel mai bine. Ce roluri perfide v-ati ales unii dintre voi!

Ce tare va prostiti pe voi! Bine ca va puteti ascunde acreala in spatele unor masti. Acum puteti juca de-a binelea. Scena e a voastra.

Si nu, nu spun ca asta e valabil pentru toata lumea dar va privesc acum pe unii dintre voi si imi pare ca mastile astea de le purtati acum, le-ati purtat si ieri ori poate ca dintotdeauna si ca acum, abia acum le scoateti la iveala.

Voi ati avut vreodata imaginea de ansamblu al lumii de acum? O lume cu masca. Asta nu-i intamplator nu-i asa? Gurile ne sunt acoperite ca un semn ca am scos prea mult venin. Si totusi unii nici asa nu vor sa taca.
Unii poarta mai degraba botnite ca sa nu iasa prea raniti in lupta ce se da in ei.

Doar ochii ni se vad si urechile aud. E oare pura intamplare?
….
Ma simt ca in loja intai. Sau poate ca si eu mi-am pus masca mea si ca acum ma fac ca ploua.

In orice caz, unora ne va ramane pururea amintirea mastilor pe chip. Nu a astora din “bumbac” ci a ălora din suflet.

Ce faini parem cand ma uit la noi! In sfarsit avem curajul sa ne afisam cu mastile pe fata.

Si nu, nu iau in radere durerea ce-i in voi. O simt si eu atunci cand ies pe strada. Vreau doar sa stiti ca desi purtati masti noi, unii, unii dintre voi, aveti inima tot fada.

Cobor la statia mea, si ma bucur de adierea vantului de-afara. Imi dau masca jos si respir cu sete aerul cald de vara. Inca mai respir!

Merg domol chiar daca sunt deja in intarziere si ma gandesc, cu indrazneala oare, oare cum o fi cand ne vom da mastile jos?

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *