Parenting

EU: intre munca si mamicie

Sunt antreprenor de cativa ani incoace. Mai exact 4. Mai exact cu un an inainte sa devin mama, decizie luata cu greu.

Cand am luat aceasta decizie si am zis: gata ii dau batai, nu m-am gandit nicio clipa la cat de greu o sa fie si nici la faptul ca voi pune activitatea mea profesionala, abia inceputa, pe locul 2, apoi pe locul 3, apoi pe undeva pe la coada. Nu m-am gandit nici la faptul ca asta o sa imi aduca cea mai mare frustrare a mea. Dar i-am dat inainte sigura fiind ca am sa ma descurc foarte bine cu toate.

Cand eram insarcinata imi mangaiam prin piele fiinta ce crestea in mine si ma imaginam cum le fac eu pe toate ca o furnicuta cu o organizare desavarsita si cum o sa imi legan eu fetita in patut, cu o mana si cu alta voi tasta la laptop sau voi face, in mintea mea, o coregrafie. Totul imi parea un puzzle perfect si abia asteptam sa ma uit la mine si sa imi spun: bravo, Violeta! Ai reusit! Se poate!

Cand am inceput sa citesc primele carti de parenting, tot undeva prin sarcina, tabloul imaginat de catre mine, cu furnicuta, incepuse sa se clatine si parca nu mai vedeam eu asa clar insa ii dadeam inainte. Ce mama masii, doar eu imi creez propria realitate, nu-i asa?

Cand am aflat ca voi naste prematur, in clipa aceea mi-a cazut cerul in cap. Nu de alta dar aveam foarte clar in minte despre cum se va intampla nasterea fetei mele si nu avea nicio treaba cu realitatea ce urma sa se intample si pe care nu aveam cum sa o schimb nicicum.

Ori, mogaldeata mea era prea mica, ori poate ca asa este pentru noi mamele dar imediat ce am nascut am simtit cum toata imaginea mea perfecta despre cat de bine o sa ma descurc a inceput sa se spulbere.

Singurul meu scop atunci era sa imi iau copilul acasa, apoi sa recuperez toate zilele in care nu am strans-o in brate indeajuns, apoi, nu prea departe, cam pe la vreo 3 luni am zis ca am nevoie sa iau o gura de aer. Sa mai gust putin din pasii mei pe muzica, din toata trairea pe care o simt pe ringul de dans si s-a implinit.

Am reluat cursurile de dans pe care le intrerupsesem cu o luna inainte sa nasc. Cand am facut primii pasi pe tocuri am simtit cum in uterul meu se miscau niste chestii mai mult gelatinoase care imi dadeau o stare de greata dar am zis ca eu continui ca altfel eu nu stiu cum sa traiesc.

Si asa am facut.

Am alaptat pe coridoare, in vestiare, in sali de dans, mi-am facut coregrafiile cu ea in brate, am tinut cursuri cu ea in brate, am raspuns la telefoane si mesaje plimband-o pe ea prin casa ori simtind-o dormind bustean pe pieptul meu. Am lucrat pana in miez de noapte si mai tarziu chiar caci doar atunci ramanea timp liber si pentru mine. Am anulat sedinte de dans pentru ca nu aveam cu cine sa o las ori pentru ca nu vroia sa stea cu altcineva, am mers cu bona dupa mine la cursuri, am mers la cursuri nepregatita indeajuns, mi-am muls sanii anglorjati prin toalete etc.

Toate acestea pentru ca in mine erau doua motivatii foarte puternice. Una: sa fiu o mama cat mai buna; a doua: sa fac munca ce imi place si sa nu ma opresc nici din una, nici din alta, niciodata!

Asadar, mi-am reluat activitatea treptat, cu pasi mici, mult mai mici decat anticipasem eu. Mi-am facut totul de la zero, chiar de la minus de multe ori caci nu imi permiteam sa platesc pe altcineva sa faca treaba in locul meu.

Casa mea a aratat de mult ori ca un camp de batalie. Chiuveta plina de vase, haine imprastiate peste tot, praful de 2 degete si niciun pahar curat in care sa beau niste apa sau mai rau, o cratita in care sa fac ceva de mancare, activitate la care ma pricep asa si asa.

Am mers inainte. Uneori mai repede, alteori mai incet, nicidecum asa cum eu imi planuisem ci mai degraba asa cum a fost cel mai potrivit. Zice universul…

Am simtit de multe ori frustrarea de a sta pe loc. Frustrarea ca nimic nu merge si ca lucrez in zadar, frustrarea de a petrece zile in sir in fata calculatorului pentru o afurisita de reclama, la care, chiar nu ma pricep. Frustrarea de a pune in ordine toate hartiile, documentele, facturile. Frustrarea ca nu gasesc un loc liber pe canapea sa ma pot intinde cateva minute. Frustrarea ca la sfarsitul lunii o sa imi dea cu minus. Si asa a si fost.

Dar am mers inainte. Uneori pe bajbaite, pe necunoscute ori la sigur sau la tinta cum se foloseste mai nou.

Am zis ca o iau razna de multe ori, mai ales in zilele acelea in care stiam ca a doua zi eu am curs si nu avusesem timp sa ma uit macar o data pe melodie. Cand trebuia sa dansez dar eu abia stateam pe picioare de oboseala. Cand trebuia sa merg cu fata mea la cursuri caci sotul lucra si bona nu era libera iar fata mea vroia sa stea lipita doar de mine cum e si normal de altfel. Am facut multe coregrafii pe loc, in sala ( traiasca talentul si experienta) iar asta m-a incurajat si mai tare desi ma simteam de fiecare data ca o impostoare.

Am inceput sa lucrez la mindset, adica sa resetez olecutica mintea mea deja programata de catre mine ori de catre altii.

Am inceput sa fac terapie caci in capul meu unele lucruri prea isi cereau locul lor si era prea mare galagie.

Apoi am inceput sa simt ca vreau sa fac si altceva si atunci am descoperit parenting-ul mai profund si am inceput sa ma dezvolt si in directia aceasta.

Nu a fost usor. Mai ales pentru ca mai intai a trebuit sa jelesc dansul si sa il las si pe el sa planga caci el a fost primul. El m-a scos intotdeauna chiar si din cea mai neagra depresie. Si vroia sa ramana doar el, ca un copil gelos cand afla ca va mai avea un frate. Inca mai plange. Plang si eu cu el si uneori habar nu am incotro ma indrept.

Dar, stie cineva? Caci noi vrem multe dar cate sunt pentru noi? Si pentru cate suntem noi dispusi sa ducem batalia? Si cat?

Asa spun “the coaches”. Ca trebuie sa iti gasesti misiunea in viata si apoi trebuie sa o urmezi. Noi, cei mai multi dintre noi, abia gasim telefonul dimineata ca sa ii oprim alarma. Am mai dormi nitzel…

Deci despre ce vorbim?

In ordinea aceasta de idei, vorbeam zilele trecute cu o mamica. Apropo, toate mamicile vor sa stie ce fac eu. Dar exact! Raspunsul meu? habar n-am nici eu. Dar ele stiu se pare. Unele dintre ele.

Si vorbeam cu mamica aceasta care imi este si prietena si imi spune ea la un moment dat: Violeta, tu ai nevoie de publicitate, nu te cunoaste nimeni!

M-a lovit fix in cap. A spus-o cu atata usurinta fara a ma cunoaste prea bine, fara a sti ce-i in sufletul meu iar asta m-a lovit.

Si nu ca ar trebui sa stie ce-i in sufletul meu doar ca uneori imi pare ca noi, femeile dar mai ales mamele ne alegem bataliile nepotrivite si in cele mai multe ne luptam intre noi.

Iar lupta asta eu nu vreau s-o duc. Au dus-o altii inaintea mea si probabil ca o vor mai duce si de acum inainte dar eu vreau sa ies din jocul acesta. Am fost si eu in el o perioada lunga. E nasol rau!

Totusi vorbele acestea m-au facut sa inteleg unele lucruri. Stiti voi faza cu butoanele…Ei, bine, mi-a apasat pe buton. De cunoscut ma cunoaste destula lume, Slava Domnului, si este bine asta. Si mai este ceva bine. Faptul ca eu vreau mai mult. Tot mai mult. Si repede daca se poate. Doar ca nu mereu se intampla asa caci eu vreau sa fac totul bine. Sa fiu si mama buna, si sotie buna si animatoare buna. Iar cand asta nu se intampla ma biciui ca un cal. Mi-am dat seama de asta de mai multe ori dar mai ales cand am auzit vorbele acestea.

De altfel sunt vorbele pe care mi le spun si eu de multe ori, in gand. Am nevoie sa imi fac mai multa publicitate, am nevoie sa ma cunoasca mai multa lume. Aici s-a creat butonul.

Cand ma biciui eu e una dar cand te biciuie altul, e bai.

Si am stat eu nitzel si m-am gandit la asta, eu cu mine.

Pana la urma, la capat de poveste raman tot eu, cea care merge inainte asa cum stie, asa cum poate mai bine, acum.

Si sunt mandra de mine! O spun atat de rar si imi suna atat de ciudat cand ma aud rostind de parca as vorbi despre altcineva. Dar nu. E despre mine aici. Si este adevarat! Am facut atatea lucuri minunate, pentru mine, pentru familia mea, pentru cursantii mei, pentru oameni. Si am facut totul cat am putut de bine. Nu am nimic sa-mi reprosez. Am doar de invatat.

A fost greu, pe alocuri al naibii pe greu, am vrut sa renunt de nenumarate ori si sa fac si eu ceva “in rand cu lumea” dar Slava Domnului ca nu m-am oprit! Si-i dau inainte. Cred ca asta-i moto-ul meu: tot inainte!

Ce-i care vreti sa fiti in dreapta mea, sa-mi dati o mana de ajutor, sa spuneti o vorba buna, o incurajare, veniti caci va primesc cu drag! Este loc pentru voi caci este loc de bucurie in inima mea. Si am nevoie, oh, da, cata nevoie am de incurajari.

Cei ce vreti doar sa ma vorbiti, sa dati ochii pe spate ori vreti sa aruncati sageti…voi, stati deoparte! Am grija eu sa ma biciui destul!

Invat sa o fac tot mai rar.

Tot inainte!

Postari recomandate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *