La urgente. Experienta din Bruxelles. Despre lipsa de chef si nepasare.

Este a treia oara intr-un an si jumatate cand ajungem la urgente.

Prima data, prima febra 38.3. Amelia avea 6 luni. Ne-am dus mai mult pentru noi, ca sa ne linistim. Dupa cateva ore ne-am intors acasa. Am dezbracat-o doar in body, i-am pus comprese cu apa si cam atat. Ah, si muuult lapte. In doua zile a trecut.

A doua oara, cazatura. Amelia avea un an. M-am speriat groaznic de tare. A mai cazut ea o data insa nu asa rau. Efectiv si-a luat avant de pe canapea si a cazut cu fruntea direct pe gresie. A fost groaznic! Doar cine a patit cunoaste disperarea, frica si sentimentul de vinovatie care te pot incerca in astfel de momente. Bine ca a trecut si asta.

A treia oara, Amelia avea 15 luni. Febra 38.8. Nu ne-a speriat febra. I-am facut iar comprese, laptic si am supravegheat-o. De data asta insa parca febra isi facea de cap. Asa ca i-am dat o doza de sirop. In mod normal nu i-as fi dat insa febra asta m-a prins prea lipsita de somn si de rabdare asa ca i-am dat sa guste din licoarea asta cu gust prea dulce si la care eu ma uitam ca la un extraterestru. Nu pentru ca nu mai vazusem ci pentru ca nu stiam cum sa o abordez.

Nu m-a speriat febra cat faptul ca a trebuit sa ii dau medicament. Cum am mai povestit, daca pot fara e mai bine fara. Pur si simplu imi e frica sa iau medicamente.

M-am uitat de zece ori pe prospect. Dupa ce m-am prins eu care-i faza cu dozatul licorii m-am mai benoclat eu cam un minut sa ma asigur ca am dozat bine si in final, administrarea:

-Ma iTitus, sa ii dau, hm? Tu ce zici? Ca sunt prea obosita sa o urmaresc toata noaptea. Ii dau numai o data. Hm? Ce zici? ii vorbeam eu sotului la doua dimineata cu dozatorul in mana si cu inima indoita de parca imi vorbeam mai mult mie.

-Pai da-i daca ai zis ca-i dai! Nu asa ai zis? imi raspunde el mai obosit decat mine.

-Ii dau! Raspund eu hotarata si aratandu-mi coltii nemultumita.

Febra a coborat imediat si asta a fost tot. A doua zi insa, pe tot corpul i-au aparut niste punctulete mici de tot, rosii. Multe.

Impachetarea si la urgente.

Lipsa de chef.

Bun! Ajungem, intram imediat in camera de triere. De aici suntem chemate repede.

Trag copertina, ma intorc pe un picior si bang! Ne trezim cu un aparat care, dupa cateva minute mai tarziu mi-am dat seama ca este un termometru ce scaneaza temperatura si in a doua secunda, fara sa stim cum si ce fel, Amelia are deja la mana bratara de identificare.

Totul a durat maxim 5 secunde. Eu eram mirata, Amelia speriata. Incepe a urla. Nu, nu vreau sa exagerez. Chiar urla. Copila s-a speriat foarte tare.

Ma dezmeticesc eu si ma uit intrebatoare la tanara in halat alb care parea prea plictisita sa isi mai puna neuronii la contributie. Asta daca ii avea activi.

Ea, plictisita, nici macar nu se uita la noi si incepe sa ne puna intrebarile ”ajutatoare”.

-Nu, nu ,nu! ii rapund. Inainte de asta vreau si eu sa stiu care-a fost faza? Am intrat, ne-ati pus in fata termometrul si ati fost lipsita de orice urma de empatie. Nu asa se face! Aveti in fata dvs un copil. Nu puteti sa il manevrati asa cum vreti! Puteati fi mai atenta.

Ea, tipa in halat, plictisita, nu zice nimic. Ofteaza fara sa ne priveasca si incepe iar cu intrebarile. Tonul ei era ceva de genul ”haideti odata ca nu stau dupa voi!”

In tot acest timp Amelia era agatata de gatul meu, plangea si era foarte speriata.

-Hmmm, nu! Mai intai eu imi voi linisti copilul si apoi va voi raspunde la intrebari. Asteptati!

Ea, asteapta dar se vedea clar pe fata ei cate mi-ar fi spus.

Dupa ce raspundem la toate intrebarile ne spune sa asteptam doctorul si pleaca.

Nici ea nu a salutat, nici eu.

Vine doctorul, foarte amabil si atent. Amelia incepe iar sa planga. Ii spun intamplarea cu asistenta care nu stiam ca-i asistenta si il intreb daca este ok si pentru el sa o consulte pe Amelia in bratele mele. El este de acord, ba chiar i se pare o idee buna.

Reluam intrebarile, se termina consultul si ne spune sa mergem la sectia de pediatrie si sa asteptam acolo. Asta a fost una.

Credeati ca a fost rapid, nu-i asa? Ei bine, nu.

Ajungem la pediatrie si aici mai erau 3 persoane, fara noi, insa pe parcurs s-au perindat mai multe pe acolo. Parcursul asta a durat cam 5 ore.

In sala de asteptare desenele de pe pereti pareau incepute si neterminate. Foarte bine finisate numai ca le lipsea acel ceva…Scopul lor parea mai mult acela de a umple peretii si nu orele de asteptare ale copiilor.

Noi ne-am umplut insa timpul. Am colindat toate holurile si toate camerele goale.

Ne vine randul intr-un tarziu. Diagnostic. Infectie virala cu reactie alergica la nivelul pielii semn ca sistemul imunitar se apara. De care infectie? Nu se stie. Reteta: odihna, observare, apa si mancare.

Toata treaba asta cu infectia virala a ramas inca un mister si cateva sute de grame in minus din acele kg si asa putine la numar.

In timp ce asteptam, cateva lucuri mi-au atras atentia si am zis ca sunt demne de povestit.

Telefoane.

O mama avea o relatie foarte stransa cu telefonul ei. El, telefonul, nu vroia sa se simta ignorat asa ca se tinea scai de ea. Tot scai se tinea si copilul ei care nu mai stia cum sa ii atraga atentia mamei asa ca ea, mama, a concluzionat deranjata:

-Esti obraznic! Potoleste-te!

Copilul incepe sa planga si mama il apostrofeaza suparata ca i-a intrerupt navigarea pe internet.

Unii ii veti lua apararea. Veti spune ca poate asta era singurul ei moment de liniste pe intreaga zi. Se poate ca la randul vostru sa aveti o relatie la fel de stransa cu telefonul. Va inteleg! Stiti si voi cum este atunci cand vrei cateva minute de liniste.

Deodata in sala de asteptare se face liniste. Ma intorc. De data asta, o mama si un copil aveau o relatie foarte stransa cu telefonele lor. Toata lumea era acum impacata.

-Aha, am inteles! imi spun. De asta s-a facut liniste. De ce sa iti storci neuronii si sa gasesti o solutie? Una mai productiva pe termen lung. De ce sa iti arunci ochii pe desenele, strategic poate, neterminate. De ce sa afli ce ar mai fi mers adaugat? Poate inca ceva culoare? Poate un telefon?

M-am intristat dar mi-am vazut de treaba.

Ne-am continuat rondul pe culoarele spitalului in incercarea de a gasi niste copii care nu stau pe telefon.

Sa trecem cu vederea.

Nepasare.

Pe hol se aud tipete. O fetita plange. Avea vreo 6 ani. Era pregatita pentru a fi transportata la un alt spital. Nu vroia. Ii era teama si vroia sa coboare din patul rulant.

Infirmierul aproape ca o impinge sa stea rezemata de spatarul patului si ii vorbeste prea raspicat. Prea apasat. Prea nervos, Mi se pare chiar ca o bruscheaza la un moment dat, stresat fiind de plansul ei.

Urmaresc scena din capatul holului si sunt intrigata. Nu ma pot abtine. Ma apropii ca leoaica ce isi apara puii.

Ma vede!

O ia in brate ca pe orice altceva si o duce in salon.

-Uite, aici e mama ta! ii spune nervos. Fata se mai linisteste.

Se intoarce cu ea si cu mama ei si o pune iar in pat. Fata iar nu vrea si incepe sa planga. Se pregatesc de plecare. Infirmierul impinge nervos patul rulant si ii striga:

-Ooo! Gata! Taci, taci! si gesticuleaza cu mana in aer iritat.

-Uite, aici e mama ta! Mama se tinea repede dupa ei.

Si s-au departat.

In timp ce se indepartau, ma tot intrebam: Oare mama chiar era acolo? Ce frica, ce rusine, ce supunere a impiedicat-o oare, ca sa fie leoaica pentru puiul ei?

Iar ma intristez. Imi iau fata in brate si ii spun pentru a miia oara: Te iubesc! Ea ma strange in brate tare! Am simtit ca a inteles ca ea nu va fi vreodata acel pui si nici eu acea leoaica.

Aceasta a fost ultima noastra experienta la urgentele din Belgia.

Orice padure are si uscaciuni.

Te astept sa impartasesti cu mine cum actionezi tu in astfel de situatii? Te intalnesti des cu astfel de situatii? Cum ti se par?

Iti multumesc ca m-ai citit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *