Mama inainte de termen

Bine te-am gasit la o noua povestire! Iti multumesc ca ai ales sa citesti continuarea…

Ceea ce urmeaza sa iti povestesc este strans legat de tematica acestui blog.

Am povestit deja multe despre mine in PRIMA PARTE din POVESTEA MEA si tot parca nu mi se pare de ajuns.

Acolo am vorbit despre mine inainte sa fiu mama. Mama inainte de termen.

Voi impartasi cu tine cea mai mare bucurie si cea mai mare durere a mea. Pot ele merge impreuna? Hai ca sa vezi.

In ziua in care am ramas insarcinata mi-am spus ca voi avea o sarcina usoara si ca voi fi minunat de vesela toata sarcina, pana la sfarsit si ma vedeam chiuind pe holul spitalului bucuroasa ca imi astept minunea.

Nu am ajuns la termen. Dar am chiut totusi pe patul spitalului, acolo unde aproape intepenisem caci minunea mea isi alesese o alta decada decat cea gandita de noi.

Voi povesti mult mai multe despre nastere insa nu aici. Vom mai sta la taifas cu o ceasca de ceai intr-o mana si in cealalta cu cartea mea.

Mama inainte de termen. Scriu si iar scriu. Pe alocuri cu bucurie, pe alocuri cu tristete mare. Exact asa cum a fost. Abia astept sa o vad publicata!

Pana atunci iti pot spune ca sarcina mea a debutat cu multe stari neplacute. Atat de neplacute incat am slabit 4 kg in 4 luni. Si nu ar fi fost bai daca aveam de unde. Dar nu prea aveam.

Pe la jumatatea trimestrului 2, bebelusa mea s-a hotarat sa nu mai creasca bine in greutate.

-A aparut un retard de crestere intrauterina. Veti naste prematur! au spus.

Ce a urmat?

Analize, monitorizari, presupuneri, propuneri, frici. Toate ca intr-un carusel in care iti vine sa vomiti dar nu vrei sa ii murdaresti si pe altii.

Nu am urat nicicand mai mult medicina decat in acea perioada.

Nimic nu era concret, nimic nu se putea face dar se vroia a sti cat mai multe. Vroiau sa ma scobeasca fix ca pe un mar stricat.

Eu in schimb vroiam sa stau linistita. Era de ajuns pentru mine atat cat era.

Si mai era EA. Minunea mea care ma mangaia in fiecare zi si imi spunea ca este bine. Imi spunea sa am incredere in ea ca o sa fie bine. Auziti ? Ea imi spunea mie. Ea care nici nu se nascuse. Ma mangaia prin tot ce imi spunea.

Amelia.

Amelia mi-a spus ca e fetita. Ea si-a ales numele, ziua si ora nasterii. Ea mi-a spus ca va veni mai devreme perfect sanatoasa si pe cale naturala. Mi-a spus sa nu imi fie teama si sa am incredere in ea iar eu i-am promis inca de atunci ca asa voi face. I-am promis ca nu ma voi indoi de ea si i-am mai promis ca o voi iubi orice ar fi.

Am ajuns in trimestrul 3 si aici treaba a inceput sa se complice.

Se poate sa existe o malformatie pe care nu o putem vedea la ecografie. Va propunem amniocenteza.

Ok. Si daca e asa, daca este o malformatie, puteti face ceva?

-Nu!

Atunci refuz ! Am tinut piept tuturor si le-am spus ca eu deja am ales sa pastrez acest copil, orice ar fi. Si le-am mai spus ca ea este perfect sanatoasa.

Ei se uitau chioras la mine iar mie imi venea iar sa vomit la gandul ca ei stiu atat de putine despre miracolul sarcinii si totusi vin in fata mea in halate albe si o fac pe desteptii. Si ma fac pe mine sa ma simt nestiutoare. Cum sa le fi spus ca EA imi vorbea si ca eu nu sunt nebuna?

Eu respect medicii care isi fac meseria cu vocatie. Si mai ales pe cei care reusesc sa vada dincolo de ecran, ii respect. Pentru cei care vor sa ma alinieze cu calculele lor le spun doar ca medicina nu se opreste in fata unui monitor si ca eu sunt mai mult decat material didactic.

La una dintre monitorizari au aparut pentru scurt timp probleme de oxigenare. In rest, totul decurgea foarte bine.

Trebuie sa intervenim! Trebuie sa o scoatem! au spus.

Aha, deci a venit timpul! Cand?

Astazi !

Poftim?

Am inceput sa plang. Plangeam de neputinta. Neputinta de a duce sarcina la termen si de a imi da mie timp sa simt momentul.

Doctorul m-a intrebat de ce plang ?

De ce plang? Chiar ca asa. De ce plang? De neputinta si pentru ca nu vreau sa nasc acum. Nu asa, ca porcul la taiere.

Nu am nascut atunci. Am nascut cateva zile mai tarziu.

Ne-am intors acasa linistiti si pregatiti. Atat cat se putea. Urma sa devenim parinti. Sa ne bucuram, am zis.

Si ne-am bucurat! In august, pe 21, seara la 7 si 10 minute. Perfect sanatoasa si pe cale naturala.

Cand am vazut-o mi-a spus asa:

Acum nu trebuie sa te mai temi ! Acum sunt aici! Am venit!

Din iubire pentru EA si pentru toti copiii am decis atunci sa descopar misterul din ei. Am stiut din acea zi ca ei sunt deasupra noastra. Ca ei sunt maiestrii pe care noi ii chemam sa ne indrume.

Nu am simtit niciun moment ca imi apartine Amelia. Ca e a mea. Poate suna ciudat insa eu asa am simtit. Si asa simt.

Am simtit ca ei, copiii, nu sunt ai nostri si ca noi nu avem niciun drept asupra lor inafara de a ii sustine. De a ii iubi.

Ei ne aleg pe noi. Nu noi pe ei.

In acea zi eu m-am simtit mica pe langa ea. Iar ea avea 1600 de grame. M-am cutremurat pana la ultima celula. Parca mi s-a dat reset fiintei care am fost.

Nu stiu cine e EA. Stiu doar ca ii port un respect de neclintit. Asa cum ar trebui sa le purtam tuturor copiilor.

Am privit-o cu admiratie iar ea m-a privit cu intelepciune. M-a inaltat! Parea ca m-a incoronat si ca m-a ridicat la alt rang. Rangul de mama. Nu am mai fost niciodata cea care am fost inainte sa o am pe ea.

Asa a aparut copii crescuti cu blandete. Copii crescuti cu respect.

Din dorinta mea de a le oferi locul cuvenit. Din experientele mele ca instructor de dans unde am putut vedea cum sunt limitati copiii. Cum le sunt retezate aripile de catre cei in care si-au pus toate bazele.

Asa cum si mie mi-au fost retezate si multora dintre noi.

Din tot ceea ce am vazut si inca vad pe strazi, prin parcuri, prin magazine, din tot ceea ce am auzit si inca aud, ma dor urechile. Durerile mele ma dor. Si vreau sa ma vindec odata cu ei.

Pentru ca simt ca a ajuns! Copiii merita sa fie crescuti cu respect! Ei nu sunt mici. Ei sunt suflete mari in corpuri mici. Corpuri ce vor creste si isi vor aminti de noi. Asa cum suntem noi cu adevarat, nu cum vrem noi sa le spunem ca suntem.

Pentru ca niciun copil nu merita sa fie batut sau limitat sau abuzat in niciun fel.

Pentru ca nu exista copii rai.

Pentru ca a venit vremea sa dam un pas in spate si sa ii lasam pe ei sa ne ghideze.

Ma inclin in fata lor. Ei au venit sa ne invete!

Cu iubire, Violeta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *