Cred ca este in natura multora dintre noi aceasta nevoie nebuna de a detine controlul.

Multa vreme si eu am crezut ca tot ceea ce am de facut in viata este sa preiau controlul. Sa fiu atenta la cele mai mici detalii si sa nu omit nimic. Sa nu imi scape nimic. Credeam eu ca in acest fel o sa ma tin departe de greseli, de a o da in bara.

Treptat incepusem sa devin obsedata de control. Pe atunci nu as fi recunoscut asta nici in ruptul capului insa acum stiu ca asa era.
Vroiam sa stiu tot si sa stiu foarte bine. Nu imi permiteam sa gresesc iar daca o faceam aveam grija sa ma mustru foarte tare.

Imi amintesc cum cautam agenda perfecta, pixul perfect, momentul perfect in care sa ma pun sa scriu. Fereasca Dumnezeu de vreo greseala caci rupeam foaia si o luam de la capat. Uneori aveam pagini intregi scrise si le rupeam la cea mai mica greaseala. Atat de dura eram cu mine.

Mi se trage cu siguranta din primii ani de scoala cand, invatam a scrie. Greseam mult si eram certata si mai mult.
Scriam urat dar nu mai urat decat acum. Pagini, una dupa alta mi-au fost rupte, le-aud si-acum si sunetul lor mi se-aseaza in gat ca un nod.
As fi vrut sa le inghit si sa ascund fara urma chiar si ultima greseala.
De la capat.
De la capat am scris pana dupa 30 de ani. De la capat am luat-o iar si iar cautand perfectiunea.

Pana de curand am aruncat agende intregi cu prea multe pagini goale caci se vedea “urat” la cate pagini scrise rupsesem deja.

Ma simt stangace cand scriu. Mintea o ia prea repede inainte si eu nu pot tine pasul cu degetele mele de pianista. Sau poate mintea vrea sa recupereze acele puncte scazute pentru scris urat. Sau pentru cele de la purtare pentru impertinenta de a avea pareri. Cine stie…

Am crezut ca am lasat trecutul in urma insa el nu plecase niciodata. Era ca un scai. Asa-i cand umbli prin buruieni inalte cu pantalonii nepotriviti. Aduni toti scaii dupa tine.

Din fericire nevoia asta de control mi-a adus totusi ceva bun. Intrebarile. De ce? Nevoia de a sti ce si cum, cat mai mult si cat mai bine.

Cu acest de ce mi-am dat eu voie sa descopar cat de mult m-au ranit foile taioase si am inceput sa imi dau voie sa gresesc.

Prima data cand mi-am propus sa trec cu vederea cuvintele corectate neaspectuos am zis ca poate din greseala ma asezasem pe un musuroi de furnici, asa de tare ma manca toata pielea.
Ma simteam iritata ca sunetul cretei scartaind ascutit pe tabla.
Nu am rezistat. Si acum mai simt asa uneori dar parca e ceva mai bine.

Am luat-o de la capat. Numai ca am luat-o prea de la capat. De atatea ori pana am ramas fara pix.

Poate n-o fi scrisul pentru mine, am zis.

Dar slava Domnului ca am prins curaj si i-am dat inainte. Ce-i drept cu creionul caci astfel puteam sterge fara urma greseala dar tot era ceva. Ceva mai bun decat sa ma opresc.

Am mers inainte. Si credeam ca m-am vindecat de control, pana intr-o zi, de curand..

Era soare, mai soare decat pentru o zi insorita in Belgia. Eram in parc cu fata mea si vroiam sa ne indreptam spre un loc cu pietricele si nisip. Eu vroiam. Ea vroia sa se opresca la fiecare centimetru si sa verifice fiecare fir de iarba.

Am zis ca imi ies din minti. Pentru mine era simplu. Mergem direct la nisip si voilà ne jucam fain acolo. Asta-i traseul.

Dar nu a fost chip sa iasa ca mine si bine ca nu a fost.

Uneori cand nu gasim destula blandete pentru noi ne poate salva totusi blandetea pentru ceilalti. Veti spune poate ca daca nu avem blandete pentru noi nu putem avea nici pentru ceilalti insa toti avem blandete in noi insa nu toti ne dam voie sa o si simtim.

In astfel de momente gingasiile care pot fi copiii, florile, animalele, cerul, ne amintesc blandetea din noi si o resusciteaza intr-un mod anume readucandu-ne la viata.

Am zis:

  • Fie! facem cum vrei tu! Dar sa stii ca putem ajunge imediat la locul de joaca si ne putem distra de minune.

Desi acceptasem cu greu foile mazgalite si nu mai controlam fiecare greseala, dusesem controlul in alte arii ale vietii mele. Eu stiam cum este cel mai bine!

Sa las deoparte controlul si sa ma las trasa ca un elastec de catre viata? Credeti ca-i asta-i o treaba usoara? Pentru cineva care a controlat aproape totul multa vreme a fost foarte incomod.

Totusi, ce nu facem noi de dragul copiilor nostri?

Mi-am zis ca poate as putea totusi sa ma bucur ceva mai mult de momentul de fata si sa imi dau voie sa fiu curioasa.

imi propusesem eu de ceva timp sa ma bucur mai mult de prezent si sa las viata sa curga. Sa renunt la control. Sa imi dau voie sa gresesc, sa experimentez. Sa imi dau voie sa vad si altfel.

Si momentul venise. Ce indrumator mai bun as fi putut eu cere decat copila mea?

Am tras aer in piept. Ma simteam din nou stangace. Iar ma furnica pielea. Parca si hainele ma strangeau….

Ne-am oprit langa o tufa de soc. Ea examina ramurile, florile, frunzele, cu o curiozitate iesita din comun.

O priveam cu atata admiratie si contemplam. Ce chestie…totul este nou pentru ea. Tufele astea pe langa care am trecut de-atatea ori sunt noi pentru ea. In realitatea ei nici nu existau pana acum cateva clipe. Si ia uite, cu cata curiozitate le priveste.

Ma atrage in joaca ei si intru. Parca undeva ascuns in mine, astepta latenta o urma de curiozitate infantila. Parea ca mai simtisem asa odata si ca fusesem si eu la fel…

  • O gargarita! Uite ce mica e si cum incearca ea sa urce de pe o frunza pe alta!
    Sunete de mirare! Ale mele, nu ale ei! Ea nu stia ce este!
    Waw! O gargarita! Waw! M-am surprins plina de entuziasm, exclamand puternic si zgomotos, cu o naivitate pura. Ma simteam ca un fluture proaspat iesit din cocon.

I-am vorbit copilei mele despre acea minunatie care imi redeschisese bucuria de copil, cu un entuziasm pe care nu il mai simtisem de ani de zile. A aflat ca se numeste gargarita si ca este rosie cu buline negre.
Ba chiar unele sunt portocalii si au mai multe buline decat altele , mai mari ori mai mici.
Exact ca si noi oamenii…

  • Vrei sa o tii in palma, o intreb?
    Ea, Amelia, era muta de uimire si toata atentia ii era fixata pe acel moment.

Bucuria ei m-a bucurat si mai tare. Atatea are de descoperit si cat de nou e totul pentru ea, mi-am zis. Ea nu pune nimic la indoiala. Ea doar accepta asa cum este.

Si a mai aflat ea, cateva secunde mai tarziu ca gargarita are aripi si daca vrea cu adevarat poate sa si zboare. Aripile mici si fine ii sunt ascunse, nu le vedem dar ele exista.

Ii urmarea zborul si o vroia inapoi dar i-am spus ca nu putem tine nimic cu forta. Putem doar sa ne bucuram de cat a fost.

In acea zi mi-am dat voie sa ma las ghidata. Am fost intr-o aventura in fata blocului impreuna cu cel mai bun ghid: copilul meu.

Ne-am bucurat amandoua de acele momente deosebite, am cantat, am cules flori de soc, am cules amintiri.

In drum spre casa mi-am strans puternic fata in brate si i-am spus cu tot sufletul: Multumesc, Amelia! Nici nu ai idee cat iti multumesc! Sau poate din contra, tu stii mai mult decat pot vedea eu cu ochii. In orice caz, iti multumesc! Azi mi-ai redat copilaria!

Acesta a fost inceputul. Inceputul unei vieti in care eu ma las ghidata si accept imperfectiunea, diversitatea.

Cine ar fi spus ca este atat de usor!?
Poate unora o sa vi se para pueril insa, cand v-ati oprit ultima data asupra unei gaze si v-ati dat voie sa simtiti entuziasmul de copil?

Cu iubire, Violeta!

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *