Povestea mea

Povestea mea incepe pe 02 ianuarie 1988, intr-o zi geroasa de iarna pe cand mama mea se recupera dupa petrecerea de Revelion.

Ma purtase deja prin zapezile troenite pana intr-un satuc departe de gara si de orice statie de autobuz. Asa era pe atunci. Nu toata lumea avea masina.

Mamei ii placea tare mult si inca ii mai place sa se distreze, sa petreaca, asa ca burta la gura nu a tinut-o pe loc nici de sarbatori. Se pare ca am fost destul de intelegatoare si de rabdatoare. Si mie imi plac petrecerile.

Mama a tot sperat ca ceva i-a cazut greu din tot ce a mancat ca prea o dureau toate insa toate i-au zburat din minte cand, cuprinsa de dureri a zis: nasc!

Imediat s-a aranjat caruta, s-a inhamat calul si s-a pornit spre dispensar. Acoperita cu paturi, spera sa ajunga la timp si sa nu o apuce nasterea pe drum. Incepuse sa cam regrete escapada ei de sarbatori. Nu e timp de asa ceva, isi spune. Trimite-ti vorba sa se caute o moasa!

02 ianuarie, da? Toata lumea, care se gasea cat de cat treaza pe la sat, nu era de gasit caci oamenii se odihneau dupa chef. Insa vorba s-a dus repede, mai repede decat caruta zdruncinata pe drumurile de tara si s-a gasit si o moasa.

Cateva ore mai tarziu s-a implinit minunea. Eu adica. Mama zice ca eram mica si slaba si ca abia a apucat sa ma vada ca m-au invelit repede intr-o patura, ne-au urcat intr-o salvare si ne-am dus mai aproape de civilizatie: intr-un spital.

Copilaria mi-am petrecut-o in mare parte la bunici. Acolo viata. Impreuna cu sora mea mai mare ne-am inventat magazin in curtea bunicilor printre rate si pui, intre gramada de lemne si coser. Luam castroanele de la caini si de la pasari ca sa ne cantarim faina. Faina era nisipul iar frunzele erau banii. Aveam si cantar.

Am mancat mere de sub copac, de-alea de cad natural ca le bate vantul jos si le stergeam intre maini numai de praf. Atat doar caci era drum prea mare pana la fantana.

Cand nu eram la tara ma luam cu joaca printre blocuri impreuna cu ceilalti copii ai vecinilor si cu sora mea mai mare. Fel de fel de jocuri care mai de care mai incapatanate sa o faca pe mama sa strige dupa noi ca s-a inoptat afara si sa trecem in casa.

Dar si in casa gaseam joaca. Faceam coregrafii pe melodiile de la Asia si Trei Sud Est. De acolo mi se trage mie dansul. Si acum tot coregrafii fac…

Inainte sa inceapa scoala m-am luat la intrecere cu poezia. Compuneam poezii. Am scris pana tarziu, prin clasa a8a. Aveam multe scrise intr-un caiet dar ceva gargauni au intrat in capul meu ca la un moment dat le-am aruncat. Am zis ca sunt prostii…

Scoala nu prea s-a mulat pe mine. Sau eu nu m-am mulat pe ea. In orice caz, nu asa cum as fi vrut eu.

Nu mi-au placut profesorii, decat cativa si nu erau cei de la materiile principale.

Imi spuneam intr-una ca o sa invat mai bine la anul…Asa ca m-am trezit la liceu unde rebeliciunea s-a luat la harta cu fata care locuia la blocuri, unde locuia si diriginta si alti profesori. Majoritatea dintre ei.

Asta a facut ca de multe ori sa fiu ascultata la scoala pentru ca eram afara la orele la care ar fi trebuit sa invat si drept urmare se tragea concluzia ca sigur nu eram pregatita cu lectia, ceea ce nu era intotdeauna adevarat.

Nu mi-a placut sa tocesc dar aveam cuvintele la mine si ideea principala si de aici ma descurcam eu macar de un 8.

Nu mi-a placut sistemul de invatamant si nu imi place nici acum. Nu avea el nicio vina Ion ca eu il vedeam altfel decat era el trecut in carte. Ca nu era voie sa vezi altfel, ca nu se dadeau puncte decat pentru ideile trecute cu liniuta in programa scolara asa ca i-am lasat pe altii sa le ia .

Nu bateai tu campii cu vreo parere personala. Ce-i aia? Esti impetinenta! Daca asa spune la carte ca e Ion, atunci asa e! Nu il faci tu altfel!

Sa nu se inteleaga ca nu am invatat carte. Ba am invatat. Destula. Dar nu atat cat si cum mi-ar fi placut mie.

Tot prin liceu am inceput eu sa scriu. Imi placea tare mult! Aveam deja multe jurnale pe care le-au citit si alti curiosi si in care abia asteptam sa scriu ce ispravi am mai facut.

Primul jurnal l-am scris prin clasa a-6-a. Scriam vrute si nevrute iar unele dintre ele nu erau tocmai pe placul mamei mele, care a fost impinsa de curiozitate sa afle ce tot scrie copchila ei toata ziua prin caiete ca nu pareau a fi de scoala.

In adolescenta abia asteptam scadenta. Sa termin scoala,sa imi caut de lucru, sa ma mut cu chirie si sa fac in sfarsit ce vreau eu. Am facut si nu am facut ceea ce am vrut eu.

Acum nu ma mai jucam intre blocuri, jucam in societate. Fiecare dupa ce rol si-a ales. Fiecare dupa cum s-a trezit din pat dimineata si dupa ce masca si-a pus. Iar mie teatrul nu prea mi-a placut si nici nu imi place.

Pentru neimplicarea mea in jocurile societatii am fost catalogata de multe ori aroganta. Cu mot. Ce figuri pe mine sa nu ma hlizesc la glumele proaste si sa nu imi dau cu parerea despre vecinii din bloc.

Am schimbat multe locuri de munca pana intr-o zi cand eram iarasi in cautare de munca. Vad in ziar ca o scoala de dans cauta asistenta pentru profesor de dans. In mod normal nu as fi dat doi lei pe anuntul asta daca nu mi-ar fi aparut in fata acel flash pe care l-am avut de altfel de doua ori in viata mea. A doua oara in APEL DE LA INIMA.

Asa ca am mers la interviu. In sala canta vals. Eu ma simteam ca un catelus care sare pe stapan cand ajunge seara acasa. Parea ca sufletul meu isi acorda notele. Parea ca se scutura de praf si incepe a canta o vioara veche.

Visam cu ochii deschisi la visul meu. Ma vedeam dansand si dansam atat de bine. Ma gandeam la cat de mult mi-ar fi placut sa dansez. Parea ca stiu pasii fara sa fi atins podeaua de dans vreodata.

Mi-am amintit ca si in orasul meu s-au facut cursuri de dans dar mama nu ne-a putut da pe amandoua (pe mine si pe sora mai mare ca cea mai mica era inca mica) si nu am mers niciuna. Asa a fost la noi. Ori toate, ori niciuna. Am plans si m-am intristat amarnic dar mi-a trecut cateva luni mai tarziu cand am aflat ca nu se mai tineau cursurile ca nu mai veneau copiii. Mi-am zis: mai bine! Asa, nu mai am dupa ce plange. Si ce-i cu atata dans? Mai bine fara!

Acesta a fost al doilea vis pe care l-am ucis in mine.

S-a facut trierea dupa primul interviu si am mai ramas eu si inca o fata. Ea avea studii in dans, eu nu. Eu aveam altceva. Eu aveam dorinta de a-mi pune piciorusele pe podeaua de dans luminata de candelabrele superbe si sa invat a dansa. Si asa am facut. Cat am putut si am avut timp caci nu a durat mult si am primit apelul de la inima.

Ma chema departe. Mai departe decat as fi crezut eu ca voi merge in viata asta dar am zis totusi ca plec. Acolo am invatat mai bine a dansa. Am facut si eu scoala ca imi statea pe suflet scolitul asta.

Asta a fost in Belgia. Bruxelles. Capitala Europeana. Limba franceza. M-a lovit brusc o amintire cu notele mele de la franceza care nu treceau de 6 si asta doar pentru citit. Dar am mers totusi ca ma tragea ceva intr-acolo mai tare ca un magnet. Iar eu cu fizica nu ma pun.

Acolo, dupa ce am reusit eu sa leg bine cateva cuvinte in franceza am zis ca e timpul sa ma ocup de visul meu si sa mai fac ceva scoala, inafara de scoala de limba franceza unde invatam ce n-am invatat in liceu. Am gasit, tot cautand, un institut privat unde se faceau cursuri pentru a deveni profesor de dans. Profesor de dans!

Au trecut cateva luni bune din momentul in care am gasit scoala si pana m-am inscris si am mers cu adevarat acolo. Mintea mea spunea ca nu am eu nicio sansa, ca nu am niciun fel de experienta si ca nu o sa fac fata.

Acest institut nu era de fapt o locatie anume deoarece fiecare stil de dans era predat in locatii diferite, cu profesori diferiti si …pam pam! in orase diferite. Si mai era ceva: in orasele astea se vorbea neerlandeza, adica o limba pe care eu nu o vorbeam si nici acum nu o stiu.

Am sunat la scoala de dans si ei mi-au spus ca este in regula si ca la curs se vorbeste in trei limbi: franceza, neerlandeza si engleza. Am ales engleza. Nu excelam la nici una dar am socotit eu ca m-as pricepe mai bine la engleza. Zis si facut!

Ma pregatesc pentru mers la cursuri. Caut pe google maps adresa, notez pe carnetel coordonatele trenului si numele statiilor, care mi s-au parut indescifrabile.

De mare ajutor mi-a fost insa faptul ca trenurile, foarte moderne, afisau pe un ecran, in vagon, statiile si le puteam urmari foarte usor. Am descoperit eu atunci ca imi place sa calatoresc cu trenul, ba chiar mi s-a parut minunat! Calatoria si confortul din tren.

Ajung la destinatie. De data asta. Alte dati am ajuns prin alte orase caci am luat trenul gresit. La Bruxelles vin 2 trenuri pe minut nu unul pe ora ca in orasul meu.

Intru in sala de dans, care mi s- a parut imensa. Eu sunt micuta ca si format iar eu in sala aia ma simteam ca un peste intr-un ocean.

Incepe cursul, intra cursantii, ne prezentam. Bam! Toti colegii mei aveau experienta in dans. Ba chiar unii dintre ei aveau deja infiintat un club de dans si le trebuia doar diploma. Si inca ceva: se vorbea doar neerlandeza caci nu s-au format 3 grupe si i-au pus pe toti intr-una.

Tot in vremea aceea am aflat eu ca francofonii nu se inghit cu neerlandofonii si daca merg de la unii la altii nu vorbesc decat limba locala intre ei.

La ora asta m-am simtit fix ca in liceu la ora profesorului antipatic care are ceva cu tine. Experienta nu, limba nu, gura mare. Mentionez ca scoala asta a fost destul de scumpa. Profesoara de quickstep insa nu parea impresionata de asta si a comentat ea ca ii este prea greu sa traduca. Privirea ei mi-a spus ceva de genul: asta este!

Cursurile s-au desfasurat foarte rapid. Eu am trecut prin diverse stari , frici, angoase si crize de nervi dar le-am pastrat pe toate pe drumul la intors spre gara, unde, de cele mai multe ori plangeam.

Pentru ca se preda prea rapid pentru mine si pentru ca doar unii profesori imi vorbeau in franceza sau in engleza, mi-am cumparat cd-uri de pe internet cu pasii explicati pe rand si repetam acasa ca sa pot tine pasul cu grupa.

Ma simteam descurajata si imi venea uneori sa renunt. Mergeam destul de mult pe jos apoi mai asteptam vreo jumatate de ora trenul cu care mergeam iar vreo 40 de minute si de acolo alt autobuz pana acasa. Noroc ca acasa inima imi venea la loc datorita omului care a stiut dintotdeauna si inca stie, cum sa ma tina in brate. Si asa o luam de la capat.

Pot spune cu mandrie ca am tinut pasul destul de bine si toti colegii mei ma felicitau pentru talentul meu si se mirau ca nu am mai dansat pana atunci.

Cu toate astea eram plina de frici ceea ce a facut ca in ziua examenului sa spun ca vreau sa renunt. Puteam da si alta data examenul si parca tare mult vroiam sa il aman. Sa ma pregatesc mai bine.

Nu a fost timp de tocmeala asa ca ne-am pornit la drum. Mai mult pusa in fata faptului implinit nici nu am realizat cand am ajuns.

Gent. Oras din Belgia. Nici la Bacalaureat nu am avut atatea emotii. Atunci m-am dus fluerand. Acum insa aveam inima cat un purice si tot ce repetam era ca nu sunt destul de pregatita si ca mai bine ma intorc acasa.

Eram deja convinsa ca nu o sa reusesc si imi veneau in minte tot felul de mustrari cum ca eu nu am mai facut dansuri dintr-acestea, ca sunt prea grele, ca ce o sa fac eu cu toate astea? Ca oricum nu o sa fac nimic din asta si inca multe alte baliverne care mi-au inghetat mintea in asa hal ca nu imi mai aminteam nimic.

Sa spun ca m-am descurcat de minune si ca am fost de nota 10? Nu.

” E gol! Mi-au ingheatat toate gandurile si vad alb in fata”. Asta am simtit.

Proba teoretica. Ok, dar profesoara nu m-a placut intr-atat incat sa aprecieze faptul ca am invatat atata teorie intr-o limba care pana de curand am auzit-o doar la televizor.

Incepe evaluarea.

Proba practica. Nu chiar ok. Incepe primul stil de dans: tango. Ma descurc destul de bine dar pe la jumatate nu imi iese alinierea si imi dau seama ca am pierdut orientarea. Termin eu cumva dar stiu sigur ca nu a fost destul de bine.

Quickstep. Binisor.

Slowfox: nasol. Uit coregrafia. Ma incurc. Reiau iar. Uit. Reiau iar. Uit.

Vals vienez. Bine! Chiar foarte bine!

Vals lent: foarte bine!

Am supravietuit insa sunt in continuare convinsa ca nu voi lua examenul si ca voi reveni sa dau iar.

Cu toate acestea ceva in mine ma mana sa continui. Nu imi era deloc rusine. De fapt nici nu ma interesa de ceilalti. Eu aveam treaba mea si ma concentram sa nu o dau in bara prea tare.

Proba teoretica cu pasi explicati: ca profesor de dans este nevoie sa stii atat pasii barbatului cat si pe cei ai femeii. La proba aceasta s-a cerut explicarea unor pasi ca la carte. Aici m-am descurcat iar foarte bine.

Toate probele s-au terminat si am plecat acasa aproape cu coada intre picioare. Ma simteam din nou elevul acela care putea mai mult dar, din te miri ce motive nu a putut arata asta. Blocaje cu duiumul…

Contrar opiniei mele insa, am luat examenul si m-am bucurat sa gasesc in posta diploma.

Din posta am pus-o direct in dulap unde am tinut-o cam doi ani pentru ca in continuare ma simteam nepregatita, neexperimentata si mai stiu eu cum, drept urmare imi era teama sa profesez.

Chemarea sufletului insa, intotdeauna te trage spre acel ceva care iti este destinat asa ca mi-am luat inima in dinti si am inceput sa predau cursuri de dans. Si am descoperit ca ma descurc foarte bine. Desi inca plina de dubii si frici mergeam totusi inainte. Cu pasi mici dar mergeam.

Ulterior am inceput sa predau cursuri particulare pentru dansul mirilor. Am gasit asta de-a dreptul fantastic!

Nici intr-un alt loc nu m-am simtit mai bine si mai EU inafara de sala de dans. Aici totul curge atat de armonios incat timpul sta! Sta la mine in suflet. Eu sunt doar acolo si sunt plina de inspiratie.

Ma uit cu admiratie la cursantii mei care prind din ce in ce mai mult curaj cu fiecare pas, asemeni mie. Ma uit la perechile de miri si le observ privirile timide si stangacia aia de inceput si imi amintesc de mine. Ma bucur nespus de mult ca sunt parte din povestea lor.

Apoi, cuprinsa de dragostea neamului romanesc, de traditia noastra, am inceput sa predau dans popular romanesc la Bruxelles. Sa duc traditia mai departe. Sa nu se piarda jocul nostru atat de frumos.

Asta e singurul joc pe care vreau sa-l joc in lumea asta. Asta care-i al meu. Si muzica si ritmul tot eu il fac si eu dansez pe el. Iar daca m-oi incurca, nu-i bai ca doar sunt profesor de dans! 😉

Simt ca articolul acesta arata mai degraba ca un ebook, atat de lung imi pare.😯

Totusi, am decis sa il completez. Vreau ca atunci cand ajungi pe blogul meu sa te simti ca la o ceasca de ceai. Vreau sa ma citesti cu drag si sa imi stii povestea.

Asa ca voi mai adauga….

Poate te intrebi in acest punct ce treaba are dansul cu blogul? Si cum a aparut copii crescuti cu blandete si de ce tocmai asta ? Hai sa iti povestesc…

Gasesti povestea aici: Mama inainte de termen.

Cu recunostinta, Violeta!

2 thoughts on “Povestea mea”

  1. Adriana says:

    Frumoasă povestea! Acum m-am familiarizat cu ea! Eu comentez mult și pe Facebook! Mult succes! Meriti din plin!,❤️🤗

    1. Iti multumesc tare mult pentru apreciere si pentru ca ma urmaresti!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *