Si eu sunt mama. Sagetile tale ma dor! 😔


Acest articol se cere a fi scris . Se cere a fi scos din cutia cu vechituri si lustruit mai bine.

Ca lampa lui Aladin.

Haide sa vorbim astazi despre noi. Despre tine si despre mine. Da, tu cea care ma citesti acum. Hai, ia-ti o ceasca de ceai in mana, pune-te pe jos printre jucariile ce asteapta a fi stranse si uita-te adanc in ochii mei.

Lasa, si ce daca nu ma vezi. Tu prefa-te ca sunt acolo cu tine. Poate nu ai mai iesit deja de ceva vreme la o ceasca de vorba. Cu mine. Cu tine.

Ce vezi?

Doi ochi? Pot fi ai mei, pot fi ai tai, pot fi ai oricui.

Zambesc? Surad? Ori plang cu lacrimi uscate? Ori poate curg siroaie? Sau poate nici putere nu mai au sa planga. Poate de mult armele-au predat si-acum isi asteapta sentinta cuminti.

Ori sunt veseli si deschisi ochii mei? Ochii tai? Sunt bucurosi sa citeasca sufletul din tine. Sufletul din mine.

Tresalta curiosi si veseli? Sunt luminosi? Sunt frumosi? Ochii mei? Ochii tai?

Hm, parca si vad cum dau buruienile deoparta ca sa te pot citi mai bine.

  • Hai ca parca te-am ajuns…

Citeste-acum tu in sufletul meu. Gasesti in el vreo urma, vreo scanteie din ceea ce esti tu?

Poate ca da. Poate ca nu. Hai totusi cu mine intr-o scurta calatorie.

  • Ia-ma de mana. Nu fi sfioasa. Ce daca nu m-ai cunoscut pana acum?

Stiai ca…?

A fost o vreme cand eu si tu eram tot una si straluceam ca stelele, noaptea pe cer. Simteam durere, simteam placere, simteam ca suntem flori uitate in desert.

Si-am inflorit asa cum suntem: tu esti ca tine eu sunt ca mine dar amandoua suntem parte din aceeasi lume incantatoate in care amandoua: suntem mame.

  • Si eu si tu.

Ah, te-ai uitat cam crunt la mine? Ce ai vazut? Gasesti ca nu e prea placut? Oh, m-as fi ascuns mai bine dar, vezi tu, eu am crezut…ca….poate…noi doua, simtim la fel.

Simt ca ma doare! Arunci sageti. Le simt cum ma strapung si eu, care deja eram ranita…ce fel de mama, oare esti tu?

  • Sagetile tale ma dor!

Asa-i ca ai simtit si tu durerea? Macar o data asa ai simtit si tu. Poate intr-o privire, intr-o remarca nelalocul ei. Poate intr-o mustrare, intr-o sageata acolo unde te doare mai tare.

Si ai fi vrut ca sa te aperi dar sagetile mai tare au curs si pana intr-un final cand ai decis sa te retragi, sa te ascunzi. Si stai asa, acolo, de un amar de vreme. Mai razi din cand in cand dar mereu cu bagare de seama. Mereu ca nu cumva cineva sa te vada. Sa vada cum esti tu.

  • Dar astazi, NU!

Azi suntem mame! Din noi, fiinte de lumina s-au nascut si toate am simtit si bucuria si tristetea si deznadejdea si fericirea.

Si toate am gresit. Nici una n-a scapat. Ma uit acum la tine si-ti vad durerea ta dar nu te-ating acolo ci te-asez cu capul in poale si-ti spun vorbe care te alina.

  • Azi nu esti singura!

Stiu, toate am gresit si o sa o mai facem macar de-un milion de ori. Asta ne e firea. Sa invatam din nou si din nou. Sa ne ridicam din propria cenusa si sa ne construim mereu si mereu, aripi noi.

Azi lasa-ma sa vad prin tine. Si ce daca nu esti perfecta. Nici eu nu sunt. Macar de-am reusi sa intelegem ca facem cat stim si cat putem, si eu, si tu.

Hai astazi sa ne plangem noi doua pe umar. Tu-mi spui durerea ta iar eu ascult. Eu doar ascult. Eu spun durerea mea iar tu incuviintezi tacut.

Si eu si tu stim ca putem mai bine dar astazi, atat s-a putut.

  • Hm, parca te simti mai bine…
  • Si eu simt ca parca a mai trecut…

Si ce daca nu esti ca mine. Stim amandoua ca simtim la fel si stim ca impreuna putem sa invatam, eu de la tine, tu de la mine, si uite asa crestem tot mai mult si invatam sa fim noi in acest infern in care tot omul fuge de el.

Fugi si tu dar nu de tine! Fugi de sagetile care te urmaresc! Ridica-te si cauta mereu in tine sa vezi cat de minunata esti si cat de bine poti inca face chiar de acum.

Si eu si tu am simtit groaza ca poate nu facem bine. Ca poate am scapat o vorba nepotrivita, o suta, o mie. Ca poate nu am reusit sa ne tinem nervii in frau. Ca poate am actionat necugetat.

Si eu si tu am bajbait cu ochii inchisi printre miile de sfaturi ca pan’ la coada s-o facem de oaie inapoi. Si sa ne invinovatim si mai tare. Asa cum stim doar noi.

Si eu si tu ne-am simtit ratacite, apasate de prea multe lucruri ” de facut” si nu intotdeauna am gasit rabdarea sa spunem o vorba buna.

Si eu si tu am simtit durerea si nu are rost sa ne ascundem acum. Nici sa parem perfecte nici sa parem ca stim mai bine. Nici sa parem ca pe noi nimic nu ne-a atins.

Noi nu am invatat iubirea asa cum avem nevoie sa o traim, sa o simtim. Noi alergam neobosite dupa aprobari sagetate care ne ranesc si ne slabesc iubirea din noi.

Dar acum totul s-a sfarsit. Acum tu stii ca eu pot citi prin tine si ca pot vedea durerea ta, tu pe a mea. Azi nu-i nevoie sa fim prefacute.

Azi stim sa oferim iubirea si vorba buna si mangaierea si incurajarea si stim sa punem pansament pe rana.

  • Eu tie. Tu mie.

Azi stim ca ranile din noi vorbesc si ca mereu este loc de mai bine. Dar azi nu. Azi suntem suficient de bune.

Azi iesim pe strada si zambim mamelor care ne intalnesc si le privim cu iubire.

Iar de vedem ceva necugetat, putem sa oferim o mangaiere, o alinare caci nici una nu facem lucruri rele din iubire. Toate le facem doar din suferinta. O prea mare suferinta. Si poate avem nevoie sa invatam iar iubirea ca sa o putem oferi.

Poate ca azi putem fi mai blande, mai intelegatoare, mai lipsite de critica cu mamele din noi, cu mamele din ochii nostri.

Haideti sa fim mai blande cu noi caci toate suntem mame si sagetile dor!

Mame eroine! 🙏🙏🙏🙏🙏🙏🙏

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *